Arca Metanoia a lui IPB

IPB este un neobosit şi neînfricat călător solitar care navighează prin apele unui nou continent necunoscut, ale cărui coordonate numai el le ştie. Din fericire, reuşim să redăm câteva fragmente din jurnalul său de bord secret: „Pe traseul acesta, ce-l cunosc numai eu, mă înscriu. E-o spirală, ba chiar labirint de oglinzi încadrate perfect între ziduri şi grinzi, iar imaginea-mi prinsă în mrejele lor e precum minotaurul, pustiit de un dor fără margini... Traseul se scurge, el însuşi, drept fluviu către o Mekă eternă, către-un fără de dubiu tărâm al legendelor, viziunilor, grelelor imagini poetice, al inelelor, stelelor...” De teamă să nu fie înţeles, cum fin îi e stilul şi mesajul subtil, el recurge şi la semn, şi la miez, şi la forma-mplinită şi la fondul topit în metafora sacră, în cristalul rostit. Şi iar redăm din tainicele însemnări: „Din ce în ce mai trist contemplu/ în limba lucrurilor vestea/ că sub arcada unui templu/ un scrib nu şi-a sfârşit povestea...// şi-i musai să scriu Eu acestea”. Sau: „Trăim cum visăm: singuri.// Suportăm cu eroism hectorian/ ieşirea din Teritoriul Îngerilor/ şi ne umilim la anii cei mulţi/ ai broaştei ţestoase...” Sau: „...stăm, iubito,/ ridicoli şi stranii de pază,/ invizibile cranii/ Bibliotecii din Alexandria,/ căci până la urmă/ ea tot va arde din temelii,/ ca un minereu/ să se obţină aur,/ cât mai mult aur,/ pentru noua catedrală/ a Sufletului Meu/ al cărei arhitect fi-va/ Constantin Brâncuşi, redevenit zeu”. Sau: „Noe, tu unde eşti?/ Prin ce mit/ întemeiezi/ o nouă civilizaţie?”

Sau, după o tulburătoare şi lungă furtună de cristal, întocmai unei simfonii de Beethoven, brăzdată de reflexele oglinzilor paralele, când liniştea redă din nou sclipirea cristalelor, el notează cu aceeaşi teamă amplificată de singurătate: „De-o vreme-s frate cu Brâncuşi:/ la şapte păsări – şapte uşi/ cioplesc cu-o nerăbdare sacră.// Uneltele-s ascunse-n lacră:/ să nu mi le ochească zeii.../ să-mi schimbe matricea ideii”.
IPB redescoperă timpul scriiturii tocmai când sângele instituie şi el ritualul fluxului şi refluxului spre nevăzutele ţărmuri, intuind ritmul adâncurilor, în inima crângurilor, precum cristalul. Şi exclamă: „ O, Doamne! Ce de roţi ne macină, ce de minute devin fluturi şi ce de oglinzi ne baricadează trecerea înspre Miez!”

În finalul călătoriei şi a însemnărilor sale în jurnal, IPB îl înscrie pe Brâncuşi în rândul artiştilor totali, deopotrivă tradiţionali (adică orientali) şi moderni (adică occidentali), deopotrivă spirituali şi pragmatici: „Incontestabil, Brâncuşi a pledat, prin triada tipologică târgujiană (tăcerea – sărutul – infinitul) pentru reîmperecherea Occidentului care nu trebuie să-l mai elimine pe Dumnezeu din ecuaţie, căci Domnul nu e mort, rostindu-i iarăşi numele etern, cu Orientul, ambele accente axiologice având drept punct comun infinitul. Şi europeanul, şi indul, sunt în fond posedaţi de acelaşi orizont infinit”.
Căci viaţa lui Brâncuşi – aşa cum se destăinuia în atelierul său parizian chiar artistul – nu a fost altceva decât o succesiune de miracole...

Rose Tall

   05:39

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5