„Am zestre-n mine un pandur...”

Restituiri

Fiecare carte, dacă ştim să o privim dintr-un anumit unghi, are o poveste a ei, cu totul aparte. Mai ales cărţile cele vechi, împrumutate de unii sau alţii, de la ce familie provine, cum a ajuns să fie înstrăinată sau de ce nu a fost restituită proprietarului de drept. Unele chiar au tot felul de însemnări, pe spaţiile albe, scrise de „proprietar”, ca să se ştie şi de el, legându-şi într-un fel numele de acea carte sau locul unde trăieşte. În rândurile de faţă vom aşterne câteva cuvinte despre cărticica de versuri a lui Dumitru Tătăroiu, cu un titlu atât de sugestiv: „Cântece pentru dimierii mei...”, tipărită în anul 1945 la Tipografia „Gorjanul” din Târgu-Jiu.
Cărticica numără doar 36 de pagini şi reţin că am descoperit-o cândva într-un sertar, printre alte hârtii abandonate, destinate coşului de hârtii, dar nici acolo nu au ajuns, pentru că deţinătorul acelui „corp de inventar” le abandonase cu birou cu tot, birou în care a trebuit să fac ordine şi să-l preiau, ca redactor la „Gorjeanul”.
Cercetând această piesă „de muzeu”, am descoperit pe pagina de gardă următoarea însemnare: 1945. Director al ziarului Gorjanul, Jean Bărbulescu. Apoi pe următoarea filă: Proprietatea lui frate-meu Ilie V. Huică, ing. dr. geolog-pensionar.
La fila 30, am descoperit o altă însemnare la fel de interesantă, care dezvăluie vibraţiile unui suflet de gorjean, trăitor pe alte meleaguri, departe de casa părintească: Memento! ...Aidoma, mă simt - precum autorul D. Tătăroiu din Arcani, Runcu sau Tismana, - înainte de anul 1945 – când a scris această autobiografie în versuri – halucinantă şi crâncen de adevărată, - pentru un copil din Gorj – cum am fost şi eu, în Bălăneşti.
P. V. Huică – pensionar – veteran de război – de 81 de ani.
Am recitit după 51 de ani (!) această minunată broşură – care mi-a umplut sufletul cu balsamul altor vremi gorjene.
...aici, în Moldova, la Focşani, în 9 mai 1996.

Cutremurătoare rânduri şi trăiri. Cuvinte de suflet aşternute din dor de meleagurile natale, departe de casa părintească, când orice carte despre Gorj îţi redeşteaptă în suflet trecutul.
Şi la pagina 32 mai este o notiţă şi mai veche, referindu-se şi la carte şi la împrejurarea în care a obţinut-o şi când: Luată la premiul II, Huică V. Ilie, clasa a V-a LTV, cu media 8,68 – Bălăneşti, Gorj, 1946.
 
Nu pot să închei fără a cita câteva versuri ce redau trăirile acelui copil gorjean, de atunci, Dumitru Tătăroiu, sărac şi totuşi bun: „Ogorul, cu sudori mă scaldă,/ oricât mi-e mâna spornică;/ şi totuşi inima mea-i caldă/ iar vorba iz de cronică.// Eu sunt din veac aşa: dârz, dur,/ copil sărac şi totuşi bun;/ am zestre’n mine un pandur,/ un înţelept ţăran, străbun...” (Copil gorjan).
Numai un om fără dragoste şi interes faţă de trecutul nostru putea să se lepede de o asemenea carte de căpătâi, profesând meseria ca pe o obligaţie, ca pe o sursă de câştig a prpriei existenţe...

Ionel Miu

   10:51

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5