Viaţă de dascăl, între navetă şi gazdă

Faptul că mai întâlneşti şi la ora actuală dascăli care sunt nevoiţi să stea în gazdă în localităţile unde sunt repartizaţi să predea, decât să-şi cheltuiască bruma de salariu cu naveta, pare de domeniul incredibilului. Scenele acestea mi-au reamintit brusc de câteva filme româneşti, mai vechi, din anii copilăriei, în care foarte puţini tineri absolvenţi, medici, ingineri agronomi sau dascăli se stabileau în partea locului, îndrăgind profesia aleasă, dar făcându-se şi iubiţi de localnici, mai ales de copii, luându-şi în serios această muncă de apostolat. Dar cei mai mulţi fugeau de viaţa la ţară, de la „coada vacii”, cum se mai spunea în popor, nevrând să se lipsească de luxul oferit de oraş şi mai ales de sprijinul nelipsitelor pile.
Cazul dascălilor de la şcolile din Roşia de Amaradia nu este singular. Dascălii fac naveta de la zeci de kilometri depărtare de casa lor, de familie, obişnuiţi cu acest du-te vino, condiţionat de un autobuz sau tren. Alţii, ca să mai economisească un ban, preferă să stea în gazdă, în sat, ca să le rămână ceva bani şi pentru cei de acasă.
Au fost şi perioade bune, când primăriile le decontau contravaloarea acestor deplasări zilnice. De la un timp, aşa cum am primit semnale din teritoriu, unii primari au decontat aceşti bani preferenţial, adică la unii da şi la alţii ba, motivând că nu mai au bani. Mai ales femeile, în funcţie de cum erau văzute de primar, dacă erau sau nu „flebeţea” lui.
Mai nou, culmea ironiei, unii primari sunt dispuşi să deconteze doar contravaloarea unui singur drum pe săptămână, încât cei mai mulţi dascăli au ajuns să-şi vadă familiile doar în week-end. „Cu criza asta prin care trecem, cu salariile aşa cum sunt ele, încât abia de ne permitem să mai punem câte un leu pe leu, cu nesiguranţa locului de muncă şi multe alte rele care ne pot îngreuna viaţa, suntem nevoiţi să răbdăm totul, să ne ducem crucea, cum spune românul nostru. Asta şi din cauza vârstei care nu-mi mai permite să iau şi alte decizii în favoarea mea. E prea târziu acum, când constat cu amărăciune că pe nimeni nu mai interesează soarta noastră. Dar trebuie să dea de gândit celor din fruntea sistemului, şi nu numai, că pe viitor tinerii dascăli nu vor mai fi atraşi de asemenea repartiţii, fugind de şcolile de la ţară, de aceste probleme şi multe altele, fofilându-se pe la oraş şi nedându-se înapoi de a se folosi de pile şi alte relaţii”, ne-a mărturisit C.A., dascăl cu mulţi ani în spate, care abia aşteaptă anul pensionării peste patru ani şi jumătate...

Prof. P. Maxim

   11:52

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5