Din păcate, însă, indiferenţa călătorilor a rămas aceeaşi. Nimeni nu mai zice nimic, mulţumiţi că au maşină la dispoziţie, pe unele trasee şi din jumătate în jumătate de oră. Chiar dacă şoferul nu eliberează bilete de călătorie. La aceştia criza prin care trece ţara nu se resimte. Ce fac organele de control şi mai ales patronii societăţilor de transport private? Dacă actuala guvernare este pusă pe tot felul de găselniţe, îngheţând salariile şi pensiile, reducând până şi perioada de maternitate acordată femeilor sau restructurând sute de mii de locuri de muncă, dar nu din rândul celor înstăriţi, ci din cel al amărăştenilor tot mai disperaţi – de ce nu se intensifică controalele în toate domeniile, pentru a se mai rotunji bugetul şi aşa destul de pricăjit? Înseamnă că organele de control nu-şi fac datoria, încasându-şi salariile pe degeaba, fără a le justifica. Dar cine să-i tragă la răspundere? Explicaţia este simplă – trăim în România!

Revenind la cazul nostru, cu şoferii ciubucari, de exemplu, am putea să înşiruim o listă lungă cu numerele de înmatriculare ale mijloacelor de transport, într-un adevărat top al fruntaşilor penali. Dar la ce bun? Pe cine am mai sensibiliza? Cu ce s-ar schimba transportul în comun în viaţa călătorilor? Recomandarea şoferilor ar fi aceeaşi: nu-ţi convine, du-te cu altul! – scăpând ieftin, având norocul că nu-ţi zice şi ceva de dulce.

Atunci ce este de făcut? Exemple ar fi destule. Venimm insa cu două mai reprezentative, însă diametral opuse, surprinse recent în raidul nostru.

Într-o dimineaţă, zilele trecute, am luat un autobuz din staţia aflată în faţa complexului Unic, din str. Unirii, municipiul Târgu-Jiu. Efectua curse dus-întors pe traseul Târgu-Jiu – Târgu Cărbuneşti. Spre surprinderea mea, indiferent că mergeau până la Drăgoieni, Pisteşti, Scoarţa, Cărbuneşti, niciun călător nu a primit bilet de călătorie (să fi terminat conducătorul auto biletele?!). Câţiva cunoscuţi de-ai şoferului nici măcar nu au plătit. Printre ei se afla şi un „organ de control”, cine ştie de pe unde, cu o agendă sub braţ, care a coborât pe traseu, cu alte sarcini. La întoarcere, am nimerit altă maşină, un autocar mai curat, unde mă aşteptam să descopăr acelaşi fenomen. Dar nu a fost să fie aşa. Conducătorul auto avea tarifele afişate la vedere, deasupra parbrizului. Mi-a tăiat bilet. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Exact 2,5 lei, nici mai mult, nici mai puţin. Chiar dacă era puţin răcit, acest fapt nu l-a împiedecat să fie amabil cu călătorii. Au fost bilete pentru toţi călătorii. Puteai să cumperi şi două. Parcă îmi venea să-i strâng mâna. Nu am făcut-o. În schimb, la coborâre, mi-am notat numărul autocarului: B.60.BTR. De pe bilet reieşea că aparţine firmei SC Auto-Tehnic SRL Piteşti, judeţul Argeş,iar călătorul era atenţionat cu următorul îndemn: Păstraţi biletul pentru control. Care control? – am simţit din nou că râiez, reamintindu-mi de primul caz prezentat . Aşa oameni, aşa năravuri. Ne merităm soarta dacă stăm cu mâinile încrucişate şi ne facem că nu vedem nimic în jur!

N.A. Va citi cineva aceste rânduri? Dacă da, scrieţi-ne pe adresa acestei rubrici despre alte cazuri şi necazuri trăite de dvs.

T. DIŢESCU