O viaţă, în slujba cărţii şi a cititorilor „A fost o muncă frumoasă şi plină de satisfacţii”

Vine vremea, vremea trece... Nici nu observi cum trece timpul, preocupat de atâtea lucruri, mereu în criză de timp, dornic să rezolvi cât mai multe, dacă nu cel puţin pe cele pe linie de serviciu, care nu suferă amânare. Căci de restul, cum ar fi cele personale, ai zis mereu că este timp. Nici nu ţi-ai dat seama când copilul a crescut, printre străini, şcolindu-se. Când soţului i-au dat primii ghiocei la tâmple... Şi brusc, te trezeşti în faţa unui fapt împlinit, pe care nu-l mai poţi amâna. Ieşirea în pensie. Ciudate sentimente. Te trezeşti la marginea unei lumi cu care te obişnuisei, trăind în ea zi de zi, dăruindu-te cu trup şi suflet, cu sacrificii şi bucurii, cu realizări şi nerealizări. Parcă ar fi o oră de bilanţ. Şi brusc pe buze îţi încolţeşte această întrebare: ce voi face de mâine?, fiind luat pe nepregătite, aşa, dintr-o dată. Când va trebui să te desparţi de această lume, realizând că de mâine va începe altă viaţă, de la zero. De data aceasta ca pensionar. Şi te năpădesc tot felul de gânduri, de regrete, de tristeţe înăbuşită, de neputinţă. Asta este viaţa, concluzionăm, revenind la realitate. Cam la aceste încercări este supusă acum şi Alexandra Andrei, încă director al Bibliotecii Judeţene „Christian Tell”, la ora când am invitat-o la acest dialog, parcă regretând ceva anume, ce nu se mai spune într-o astfel de împrejurare, când ai senzaţia că unii „apropiaţi” şi-au întors faţa de la tine...

Stimată doamnă director, aş vrea să ne reîntoarcem în timp, când eraţi o tânără absolventă a Facultăţii de filologie, optimistă, în căutarea unui loc de muncă pe măsura aşteptărilor dar şi a pregătirii...
Eu am fost dascăl şi am crezut că rămân dascăl toată viaţa. După zece ani de învăţământ, în judeţul Vâlcea, învăţământ în mediul rural şi în condiţiile acelea în care toamna şi vara făceai practică agricolă cu elevii, de plăcere şi de drag, a fost aşa un soi de revoltă, mi se părea că suntem la dispoziţia administraţiei locale. Aveai uneori primari cu şapte clase şi veneau să-ţi dea lecţii de didactică şi de tot ce vrei. Şi am spus: „probabil, în mediul citadin lucrurile stau altfel...” Şi atunci mi-am dorit schimbarea din rural în citadin. Dar nu era uşor să intri în mediul citadin în învăţământ, posturile erau puţine şi pentru limbi străine, la vremea aceea. Şi pentru că soţul era gorjean, până la urmă, din Vâlcea am ajuns în judeţul Gorj. Dar nu am ajuns în învăţământ. Am şi făcut o plimbare pe la sediul Inspectoratului Şcolar şi nici vorbă. Am văzut aglomeraţia, am înţeles cum stau lucrurile. Şi, în final, am ajuns în industrie. E adevărat că, printr-o cunoştinţă, am aflat de postul de la Rovinari, de la Termocentrala Rovinari. Era un post de translator pentru asistenţa tehnică franceză. Era perioada în care se construiau grupurile de 2x330 kw la Rovinari, grupurile franco-germane, Şi erau două asistenţe tehnice care asigurau construcţia, o asistenţă tehnică germană şi una franceză. Fiecare avea câte un translator pentru traducerea documentaţiei tehnice, pentru traduceri în şedinţele cu toţi factorii de răspundere. Şi atunci, doi ani de zile mi-am petrecut la Rovinari, făcând naveta şi văzând ce înseamnă munca în industrie, nu neapărat pe platformă, pe care am cunoscut-o doar în postura de interpret, de translator. A fost o experienţă extraordinară pentru mine. Norocul meu a fost că venisem după cursuri internaţionale de la Braşov, de trei săptămâni de zile, cu dascăli francezi. Mi-au prins foarte bine acele cursuri, deşi erau teoretice şi erau prin învăţământ şi nu aveau nimic comun cu industria, însă din punct de vedere al limbajului, al exprimării în limba franceză, al dialogului, au fost extraordinare. Aici era o îmbinare între limbajul tehnic dar şi cel obişnuit, în care să asigure acea relaţie între români şi francezi ori de câte ori era nevoie.
Şi totuşi, cum aţi ajuns la bibliotecă?
La bibliotecă, după ce s-a încheiat misiunea asistenţei tehnice, nu-mi găseam rostul la Rovinari. Eram de formaţie filolog şi atunci a trebuit să-mi caut în altă parte. Învăţământul era nepermisiv şi am ajuns la bibliotecă, ca bibliotecar, direct la sala de lectură. Acela a fost locul meu de muncă până în 1990, din 1978, ca simplu bibliotecar, şi în care, culmea ironiei!... deşi nu eram membru de partid, răspundeam şi de ceea ce numim noi acum valorificarea colecţiilor, activitatea culturală. Atunci se numea propagandă a cărţii. Eu făceam şi acele activităţi şi aşa am cunoscut fabricile şi uzinele din vremea aceea. Deci nu-mi este străin nici Combinatul de prelucrare a lemnului şi Fabrica de confecţii, nici Maşini-Unelte, nici Bârseştiul, nici Sadu. Am cunoscut activitatea tinerilor mai ales, pentru ei se făceau toate activităţile culturale, pentru tineri şi pentru femei, în general. Şi am stat cuminte la sala de lectură, ca bibliotecar, până în ianuarie 1990, când s-a întâmplat ce s-a întâmplat... Se întâmplase, de fapt, în decembrie, şi, în absenţa mea, am devenit directorul Bibliotecii judeţene. Au fost şi din cei care mi-au apreciat activitatea iar colectivul de aici a fost majoritar de partea mea. Iar din partea FSN-ului, cred că aşa se numea pe atunci, reprezentantul numărul unu a fost regretatul profesor Titu Rădoi. A fost o muncă frumoasă, în această relaţie cu cărţile şi cititorii, plină de satisfacţii, cu atâtea acţiuni frumoase, mereu în mijlocul cititorilor dar şi al scriitorilor, căreia m-am dedicat fără nicio reţinere, încât nici nu am observat cum trec anii, încât să realizez că toate au şi un final neaşteptat...
Exact. Aţi ajuns la un punct de la care priviţi înapoi tot drumul străbătut, un drum al vieţii dvs., când parcă trăiţi acea emoţie a abaterii de la acest drum, cu care eraţi obişnuită, străbătându-l zi de zi, urmând de data aceasta să faceţi un popas pentru odihnă, atât de binemeritat, lăsând pe altcineva să preia ştafeta. Ce emoţii vă încearcă la acest ceas?
Încerc să-mi imaginez cum va fi şi încerc să-mi organizez timpul. Îmi dau seama că am nevoie de o perioadă de... tranziţie, cum se spune, să mă ferească Dumnezeu de tranziţia românească!, să nu dureze atât de mult. Sper să fie o tranziţie scurtă. Adică să trec de la un tip de activitate, de zece-douăsprezece ore pe zi, de cele mai multe ori, în care nu aveam vreme să mă gândesc când ajung acasă sau la ai mei, ce fac, unde se află, dacă se descurcă, norocul meu că m-au înţeles şi m-au sprijinit, la cu totul altceva... în extrema cealaltă, în care casa şi familia ajung de data asta pe primul plan, pentru că acei douăzeci de ani, ca director al bibliotecii, nu prea au fost şi nu aveau cum să fie pe primul plan, ca gospodină, uneori atingând poate o uşoară egalitate, dar pe primul plan niciodată.
Întâi îmi doresc să mă liniştesc, să mă odihnesc, simt nevoia să mă şi odihnesc. După atâta vreme, nu am avut nici concedii... Nu reproşez nimănui că nu am avut concedii mai mult de cinci, şase zile într-un an, din cele douăzeci şi cinci din câte aveam dreptul. De fiecare dată îmi spuneam: „o să le iau în luna următoare... o să le iau în luna următoare...” Şi intervenea altceva şi, dacă intervenea, ajungeam la serviciu şi renunţam la acele zile, amânând mereu. Nu aş mai sfătui acum, drept să spun, privind înapoi, nu aş mai sfătui pe nimeni să facă... chiar atâtea sacrificii. Pentru că, din păcate, nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu regret că am procedat astfel, dar nici nu sunt foarte încântată că... procedând aşa, primeşti altceva în schimb... Nu m-am aşteptat şi nici nu am avut nişte aşteptări formidabile de la nimeni, suntem români, suntem oameni, cu prejudecăţi, cu sentimente, cu invidii, cu orgolii şi cu tot ce ţine de natura umană. Dar, parcă uneori... parcă uneori specificul românesc tinde mult spre zona negativă, spre polul negativ şi...
Ce vă propuneţi să faceţi de acum încolo ca pensionară? 
Să mă ocup acum de familie şi, odată cu plecarea la Timişoara, să-mi găsesc acolo un echilibru... Să fim alături de fiica noastră, care este deja stabilită definitiv în Timişoara. Ea este judecător la Tribunalul Timiş şi e căsătorită cu preşedintele tribunalului de acolo. Bineânţeles că am să mai revin şi la Gorj, de care mă simt atât de legată... Am să revin pentru cei care merită, şi sper să mai am prieteni şi după ani de zile. În acest moment, sau mai bine spus în aceste luni de zile, am simţit solidaritatea colaboratorilor mei, vorbesc de dăscălime, vorbesc de cei care au trecut de atâtea ori pragul bibliotecii noastre, vorbesc de asemenea de reprezentanţii mass-media cărora le mulţumesc cu multă sinceritate şi recunoştinţă. Eu trebuie să recunosc, aproape fără excepţii, că am avut o relaţie superbă cu mass-media locală şi nu numai. Nu ştiu al cui este meritul, poate al ambelor părţii, dar le mulţumesc tuturor pentru colaborarea noastră de atâţia ani de zile, în care nu cred să fi existat fisuri care să lezeze demnitatea vreuneia dintre părţi.
Din tonul vocii dvs. reţin totuşi acea undă de regret şi supărare, pe care încercaţi să nu o afişaţi, dar glasul tot vă trădează amărăciunea încolţită în suflet...
Nu ştiu, îmi este greu să vorbesc despre tot ce s-a întâmplat în ultima vreme... Mi-aş fi dorit să fiu eu mai inspirată şi... să decid până la urmă. În final, în aceste luni de zile am tot pendulat dacă să mă pensionez din proprie iniţiativă, dacă să continui... Mai ales că au intervenit şi în familie nişte probleme de sănătate ale soţului, mă rog, erau mai multe indicii. Plus oboseala şi, la urma urmei, este o limită în toate. Colegii mei însă, 98-99% , nu erau pregătiţi pentru acest moment şi ei m-au convins să continui. Şi până la urmă ajungem să regretăm cu toţi că nu am rezolvat nimic... Nici eu, nici ei...
Ion Şoldea

   05:31

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5