Arhitectura vizuinelor

Într-o vreme, când zăream scheletul câte unei vile în lucru, profilându-se peste ferestrele blocurilor din spate, făcându-le să dispară etaj cu etaj, de la o zi la alta, cotropind spaţiile verzi, cu aprobări tacite tocmai din partea celor în drept să stopeze acest fenomen al contraofensivei acestor fortificaţii ale complexelor paranoice ale celor ce se mai cred mici dumnezei, exlamam când zăream ditamai coşmelie încă pe roşu: Ia uite, şi amărâtul ăsta, nu are bani să-şi termine casa!... Dar nu îl compătimeam pentru casă, ci mai mult pentru gard. Căci, în ziua de azi, mai nou, cartea de vizită a omului este gardul. E vorba de cei din clasa de mijloc şi chiar mai de sus. Unii poate nici nu au avut gard înainte de ’89, dând lovitura vieţii peste noapte, trezindu-se propulsaţi de la vagon-bou la clasa 1. Când virusul fortificaţiilor începe să colcăie, subjugându-i, impunându-le acea nevoie firească de fortificare în faţa unor nevăzuţi vrăjmaşi. Vecinătăţile încep să fie grăniţuite de acele lucruri care îi împiedecă să se mai vadă, să-şi vorbească, creând acea falsă comunitate fărâmiţată de aceste obstacole de netrecut.
Cei mai mulţi muritori de rând îi invidiază pe aceşti oameni înstăriţi care îşi clădesc aceste buncăre de lux cu acele drumuri atât de înguste pe care abia dacă li se strecoară limuzinele. Mi se par incredibile aceste gusturi paranoice, pentru că o viaţă tihnită în astfel de locaţii rezidenţiale ar fi însemnat să-şi fi dorit cele mai elementare cereri ale vieţii sociale, vizitele între vecini şi buna înţelegere, grădinile mari, livezile şi mai ales spaţiile verzi din jurul casei. Dar aceste ciudate garduri cu multă sârmă ghimpată, cu cioburi de sticlă încastrate în ciment, câini mulţi pe care îi simţi printre drugii de fier, mârâind la fel ca şi stăpânii lor, gata să te sfâşie, îţi dau senzaţia că te afli în faţa unor adevărate lagăre de exterminare. Mai au să electrifice sârma ghimpată. De ce toate aceste măsuri de prevedere? De cine se tem ei, baricadându-se în propriile case?

Regimul trecut ne-a condamnat să locuim în acele cutiuţe ale blocurilor, adevărate cavouri, mereu aglomerate, mereu cu neajunsuri, în care ne-am obişnuit să trăim ascunşi de ochii vecinilor, cu acea senzaţie a exilului. Acum, puii crescuţi în aceste vizuine de beton au prins momentul să se refugieze în mijlocul naturii, construindu-şi aceste buncăre groteşti. Dacă copilăria din acele blocuri mai păstra stigmatul vremilor apuse, acum ce copilărie pot să mai aibă copiii lor închişi între aceste ziduri întunecate?

Cum au să vadă lumea pe după grilajele metalice, ca nişte deţinuţi în propriile temniţe, când florile sârmei ghimpate li se vor imprima pe creier? Va fi un handicap sever pe care societatea îl va trata ca atare, respingându-i, ţinându-i la distanţă, fiind o boală irecuperabilă. Ne vom îngrozi la gândul, când îi vom întâlni pe stradă, văzând în ei nişte mutanţi înfricoşători, crescuţi cu acel respect faţă de gardurile înalte, de ţepuşele lor, de camerele de luat vederi, ferindu-se de potenţiale pericole ale mediului înconjurător. Un mediu necunoscut, gălăgios, cu spaţii deschise, cu acel zumzet al vieţii libere, oameni pălăvrăgind pe iarbă în faţa unor case cochete, umbrite de pomi şi năpădite de zorele. O lume fără baricade, fără obstacole, fără teamă de nimic.

Ce înseamnă să admiri ochiul de cer înrămat de sârma ghimpată şi susurul nevăzutului râu din ţevile ce şerpuiesc prin pereţi, tresărind din când în când la horcăitul lor, când scade presiunea apei, ca o junglă fioroasă a cărei linişte e sfâşiată de urletele nevăzutelor fiare.
Deci, să fim bine înţeleşi, nu gardul îl face pe om. Şi nici buncărul. Pentru cel care simte nevoia unui astfel de gard, ar trebui să fie un semn de întrebare. Pentru că va veni vremea când nu va mai fi apreciat pentru munca sa depusă în folosul comunităţii, ci se va spune pur şi simplu: ăsta e ăla cu gardul de puşcărie...

K. Iannis

   05:02

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5