Mai rar se întâmplă ca astfel de lucruri să-i prevină pe cei din jur cu câte un avertisment, mai ales cei care lucrează în astfel de zone. Aşa s-a petrecut sâmbătă, 13 iunie a.c., către prânz, în plin centrul municipiului Târgu-Jiu, în faţa Teatrului „Elvira Godeanu”, când mai multe panouri metalice ce împrejmuiesc şantierul au fost culcate la pământ de vânt.

În câteva minute, muncitorii de pe şantier le-au ridicat la loc, liniştiţi, neasigurându-le în niciun fel, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Din fericire, incidentul nu s-a soldat cu niciun eveniment, cei câţiva trecători alegându-se doar cu spaima.

 

Pe drept cuvânt, românii şi-au câştigat faima de a fi inventivi. Lucrurile bune sunt demne de toată lauda, însă în cazul de faţă, fiind vorba de un aspect negativ, nu înţelegem un lucru. Mulţi cetăţeni nu folosesc coşurile pentru hârtii, amplasate la vedere pe stâlpii metalici, venindu-le mai uşor să arunce hârtiile în cutiile pentru ziarele oferite gratuit cititorilor de unele redacţii. Alţii, mai ingenioşi, depun hârtiile chiar în nişele stâlpilor care nu au capace de protecţie, existând şi pericolul de electrocutare.

Din păcate însă, cei mai mulţi cetăţeni nu se dezbară de vechiul obicei, chiar dacă au ajuns şi în Uniunea Europeană, preferând să arunce hârtiile pe jos.

Ce-i de făcut? Ne-am obişnuit cu această stare de anormalitate, când nimeni nu-i vede şi nu se ia nici o măsură. Oare, pe cei care ar trebui să-i vadă pe aceştia, la rândul lor nu-i vede nimeni?

 

 

Într-una din zilele trecute, mă aflam împreună cu prietenul meu mai mare Titu Pânişoară, în parcul Tudor Vladimirescu, unde se află şi statuia vrednicului comandir de panduri ale cărui nume şi fapte Istoria le păstrează la loc de cinste. La un moment dat, nu am putut să mă abţin, exclamând impresionat de frumuseţea fântânii arteziene dar şi a florilor din preajmă. „Dar florile de pe acoperişul Universităţii Constantin Brâncuşi nu le vedeţi?!”, a exclamat domnia-sa oarecum revoltat. Da, avea dreptate, dovedind aceleaşi calităţi de primar şi mai ales agerimea ochilor, obişnuit să vegheze cu aceeaşi dragoste şi dăruire asupra oraşului care i-a rămas în suflet ca o tainică pecete a neuitatelor vârste trăite împreună. Aripa cea nouă, făcută în continuarea Colegiului Naţional „Tudor Vladimirescu”, din str. Geneva, avea acoperişul roşu de... rugină.

Să nu se spună că nu sunt bani, atâta timp cât aceştia constituie mărul discordiei în universitate, lucruri relatate cu lux de amănunte şi de presa locală.

Poate acest aspect va fi văzut şi de europarlamentarii noştri, din avion, când vor pleca la Bruxelles.

 

 

De mai mult timp, românii noştri, deţinători de carduri, s-au obişnuit cu bancomatele la fel de bine cum s-au obişnuit să arunce pe jos fluturaşii, chitanţe rezultaţi în urma efectuării operaţiunilor de plăţi. Foarte puţini însă, au observat caseta din plexi, fixată pe perete, aproape de bancomat, în care se pot depune aceste hârtiuţe, păstrând astfel curăţenia în faţa băncii.

Din păcate, credem că este un experiment sau un proiect în fază de prototip, acesta fiind, probabil, unicul exemplar de pe raza municipiului, dacă nu ne înşelăm. Poate se va extinde, poate nu, având în vedere numărul tot mai mare al băncilor dar şi al bancomatelor de pe raza oraşului.

Or fi, cei din conducerea băncilor, preocupaţi de operaţiunile bancare, dar şi aceste mici lucruri, atât de obişnuite în Uniunea Europeană, merg la sufletul posesorilor de carduri, în semn de respect pentru ei, convinşi că... au făcut alegerea cea mai bună.

 

 

Chiar dacă preţurile sunt destul de piperate, omul de rând tot nu renunţă la o coadă de peşte tăvălită bine prin mujdei şi cu mămăliguţă, măcar de poftă, la care merge şi un vin bun. Dar ce te faci cu calitatea acestuia? Numai văzându-l în galantare uscat, galben de atâta stat şi descongelat şi iar congelat, de o culoare mai vineţie, mânjit cu sânge coagulat, îţi piere pofta de a mai mânca aşa ceva. Singurii care nu-şi fac probleme sunt ţăranii care vin prin Târg şi cumpără câteva kilograme de peşte, ca să nu meargă acasă cu mâna goală. Se vede treaba că stomacul lor este mai rezistent decât cel al orăşenilor. Dar toate galantarele de pe piaţă sunt burduşite cu asemenea specimene vechi, respingătoare, de o calitate îndoielnică, fără ca nimeni să le retragă de la vânzare. Poate este de datoria OPC-ului să facă acest lucru şi a altor factori de răspundere ai căror reprezentanţi nu prea sunt văzuţi prin aceste locuri, decât poate după cumpărături. Într-o zi, la uşa din spate a unui astfel de magazin, o vânzătoare ţinea cu mâna de o băiţă din tablă galvanizată, puţin înclinată, în timp ce cu mâna cealaltă amesteca peştele, hamzii, să mai iasă gălbeneala din el, iar un bărbat mânuia jetul de apă de la un furtun, dat la o presiune mai mică, pentru a nu da cu peştele pe jos. Când a fost dus din nou în magazin, oamenii s-au aşezat la rând, convinşi că tocmai se primise marfă proaspătă.