„Când cânt la vioară uit de toate necazurile”

Ne obişnuisem să-l zărim pe violonistul Niculae Petre Emil Dide pe centru, la costum şi cravată, cu o pălărie cu borurile mari, în mână cu cutia viorii, mergând spre Casa de cultură a sindicatelor, unde îşi are sediul Ansamblul Profesionist „Doina Gorjului”. Sau la spectacole, pe scenă  ori pe micile ecrane, în costum popular, cu părul alb, dăruit cu trup şi suflet adevăratei arte. Un virtuoz maestru care ne-a încântat şi fermecat atâţia ani de zile cu cele mai frumoase cântece populare. Când, ascultându-l, uitai de toate necazurile, impresionat de acea pasiune pentru muzică şi meşteşugul de a reda şi transmite nişte trăiri cu adevărat de vrajă, pe care numai la nişte artişti de excepţie le întâlneşti. De ceva vreme, poate fi zărit fără vioară, pe centru sau intrând mai rar pe la sediul ansamblului, doar ca simplu vizitator, de când a rămas în pensie. Vine o zi când omul realizează, fără să vrea, că ceva s-a schimbat în viaţa lui. Când simte nevoia să se odihnească, dar regretă acele zile şi aplauze la scenă deschisă, realizând că acolo este viaţa lui. O viaţă dedicată muzicii, care, aşa cum constată acum, i-a rămas în sânge, într-o simfonie ciudată, împletită sau mai bine spus acompaniată de bătăile inimii...

„Acolo este viaţa mea. Eu am făcut Ansamblul Doina Gorjului, cu maestrul Barabancea, săracul. Dumnezeu să-l odihnească în pace... Se mai dau din când în când imprimări cu Maria Lătăreţu, cu soliştii ăştia care au ajuns mari. Sunt nişte amintiri foarte, foarte plăcute şi foarte frumoase. Mai trec pe la Ansamblu din când în când. Am muncit atâţia ani aici, 50 de ani de muncă, numai la acest ansamblu, încât simt nevoia să-i văd, să revin în mijlocul lor. Am îndeplinit toate funcţiile. O amintire frumoasă mi-a rămas din anul 1991, când am fost în Statele Unite. Bine, am umblat prin toată lumea, dar sufletul mi-a rămas legat de Mexic, unde am fost solicitat de marele Gruia, handbalistul... El m-a rugat foarte mult să rămân acolo, ca să cânt la restaurantele lui cu specific românesc. Avea trei restaurante, câte o oră la fiecare şi-mi plătea 150 dolari pe oră. A venit şi după mine, când am plecat, propunându-mi un contract pe un an de zile. Nu puteam să mă rup de ţară. Vedeţi dvs., rădăcinile mele de aici, dacă rupeam legăturile cu meleagurile mele, eram convins că nu aş fi putut să cânt la fel de bine...
Acum... e viaţa grea, cu nenorocirile astea, de a ni se tăia din pensie, după ce sunt cum sunt. O mai ajut pe soţie la bucătărie, la cumpărături, mai mergem la un peşte. În rest, studiez, exersez la vioară. Compun piese pe care le încredinţez unor copii de care mă ocup, iniţiindu-i în tainele muzicii, copii talentaţi şi cu tragere de inimă, care s-au lăsat vrăjiţi de bagheta arcuşului. Am avut şi un elev foarte bun, care a mers la Conservator, la Craiova, şi s-a clasat cu piesele mele pe primul loc. Sunt mândru de el. Are tot viitorul în faţă. Va ajunge departe.
Cât despre nenorocirea cu pensiile, cred că noi avem un drept câştigat, la pensia asta, prin muncă. Eu am muncit 50 de ani, plătind toate dările la stat. Deci, cum poate să-mi ia din pensie? Nu există aşa ceva! Nu e nici o lege care să le permită asemenea abuz. Ei sunt în stare de acest lucru, anticonstituţional, dacă s-au pretat şi la alte lucruri. În nicio ţară nu s-a făcut aşa ceva. Să se ia şapte piei de pe om...
Când cânt la vioară uit de toate necazurile. E o lume cu totul aparte, în care mă simt foarte fericit, mulţumit sufleteşte, parcă trăiesc cu adevărat, liber... E o adevărată simfonie a vieţii... Din care am oferit câte puţin şi semenilor noştri de-a lungul vieţii, mângâindu-le sufletele...”, se destăinuie Niculae Petre Emil Dide, cu acea bucurie a omului împlinit, dar cu teamă la gândul că, într-o bună zi, de atâta emoţie, degetele îi vor tremura uşor...

Ion Şoldea

   23:10

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 3 voturi.

1 2 3 4 5